Nucleul TAS (tulburare Anxioasă de Separare) constă în frică sau anxietate excesivă față de separarea ori îndepărtarea fizică de persoane sau locuri față de care individul are un atașament profund manifestat prin:
· Disconfort (distres) emoțional puternic care apare recurent în situațiile în care este anticipată (sau survine) separarea.
· Îngrijorare excesivă (nerealistă) și persistentă cu privire la posibilele pericole ce se pot abate asupra persoanei „iubite” (accident, boală, moarte etc)
· Îngrijorare excesivă (nerealistă) și persistentă cu privire la propria bunăstare (teama de a fi răpit, de a se îmbolnăvi etc) ce ar duce la separarea de persoana „iubită”.
· Reticență ori refuz categoric de a ieși din casă (sau a a se dezlipi de persoana „iubită”) pentru a merge la școală, la serviciu sau în altă parte din cauza fricii de separare.
· Frica persistentă și excesivă de a fi singur ori fără persoana care aduce siguranță.
· Refuzul (sau reticența constantă) de a dormi în altă parte decât acasă ori refuzul de a adormi dacă persoana „iubită” nu este în apropiere.
· Coșmaruri repetate ce au ca temă separarea.
· Acuze somatice constante atunci când separarea sau posibilitatea acesteia apare (migrene, vărsături, anețeli etc).
Pe lângă frica și anxietatea excesivă mai trebuie împlinite și criteriile următoare:
· Timp: simptomele să fie prezente minimum 4 săptămâni (în cazul copiilor) sau 6 luni (în cazul adulților).
· „Invaliditate” în sensul unui disconfort major ori deficit semnificativ în ce privește activitatea școlară, academică, la locul de muncă, socială.
· Diagnostic diferențial, adică să nu fie confundată (sau cauzată) cu alte TA (tulburări anxioase), PTSD etc.
În primă fază, anxietatea de separare este un semn de normalitate pentru copii începând cu vârsta de 8 luni, pentru ca apoi să se diminueze în jurul vârstei de 13 sau 15 luni. Ea (AS) este un stadiu normal (și de așteptat) în dezvoltarea copilului.
Uneori aceasta poate duce la formarea unui „ritual” menit să-l liniștească pe copil ori acesta poate să-și urmărească părintele ca o umbră oriunde se duce.
Nu este de micare că TAS a fost vreme de câteva decenii găsită la categoria „bolilor copilăriei”.
În prezent, în urma mai multor cercetări și observații, aceasta a fost inclusă (cu mici ajustări) în sfera TA (Tulburărilor Anxioase) și poate fi diagnosticată și la adulți.
Un detaliu semnificativ este acela că, în multe cazuri, debutul fricii și anxietății excesive are legătură cu un factor exogen (situație de viață stresantă pentru care copilul sau adultul nu era pregătit) precum:
· Schimbarea locuinței sau a școlii
· O procedură medicală
· O boală (un diagnostic medical)
· Pierderea unui prieten, animal de companie sau părinte
Dacă în cazul copiilor figura de atașament este în general asociată cu unul dintre părinți, pentru adulți aceasta poate fi partenerul ori propriul copil.
O altă observație interesantă este aceea că, în cazul copiilor cu TAS există în general în preajma lor (dar nu este totuși obligatoriu) și un părinte (sau persoană importantă) cu aceeași tulburare.
Un exemplu de situație:
Pentru a înțelege mai bine cum arată viața unei persoane cu TAS să ne imaginăm următorul scenariu:
Angela, o tânără de 24 de ani locuiește cu părinții. Ea solicită sprijinul unui profesionist deoarece „știu că nu mă pot descurca cu asta”, spune ea printre lacrimi, referindu-se la schimbarea de carieră a părinților. Acest lucru presupune ca ei să plece în altă țară fără ea.
Angela susține că dintotdeauna a speriat-o faptul de a rămâne singură, mai ales de când tatăl ei a murit subit (ea fiind mică).
Mama s-a recăsătorit dar ea consideră că a preluat și rolul mamei de „a plânge moartea tatălui”.
Angela își amintește prima zi de școală. Era atât de speriată cum că mama ei ar fi putut păți ceva încât aceasta a trebuit să rămână cu ea toată ziua la școală, în clasă. Cu multă dificultate a putut să rămână la școală în următoarea perioadă.
Deși era foarte inteligentă, abilitățile ei sociale erau aproape inexistente. Pentru a ieși din casă, părinții au „convins-o” cumpărându-i un telefon pe care să-l folosească ca să-i sune imediat ce îi apăreau îngrijorările. Mai târziu a mers la facultate pentru că mama a acceptat să îi permită Angelei să o urmărească prin GPS, astfel încât aceasta să știe în orice moment unde este. Când mamei i-a murit bteria la telefon și semnalul GPS a dispărut Angela a avut un atac de panică.
Nu a absolvit facultatea pentru că, după un semestru, s-a întors acasă ca să stea cu părinții. Ea însăși recunoaște: „știu că sună ciudat, dar mereu am avut senzația că va veni o zi când mama nu se va mai întoarce acasă, la fel ca tata”.
Comments